O fetiță de 5 ani, maestră în credință

 

O fetiță de 5 ani, maestră în credință

 

            La Colegiul „Nuestra Señora del Pilar”, din Chapinero, în Bogota, în timpul unui curs al Escuela de Padres de Familia având ca subiect Credința, în al doilea semestru din 2001, unul dintre participanți a luat cuvântul și a spus:

-          „Azi dau mărturie personală despre un lucru pe care nici eu însumi nu l-aș fi crezut

vreodată”. La auzul acestor cuvinte, toți au făcut liniște; îl cunoșteau foarte bine pe care vorbea pentru că nu era foarte implicat în problemele religioase.

-          „În mine s-a întâmplat un lucru extraordinar. Avea cancer în ultima fază și, deși sunt

medic, nu-mi venea să cred, în ciuda durerii de cap continue. Am fost la mai multe clinici, unde mi-au făcut radiografii, și toate indicau același rezultat. Deși nu voiam să recunosc, existau probleme: cancer în ultima faza în propriul meu craniu!”

            În sala de conferințe era o liniște absolută.

-          „Într-o noapte am început să plâng împreună cu soția mea, deoarece trebuia să înfrunt

această fatală realitate. Ea nu știa ce să-mi spună, doar mă îmbrățișa. Dar după ușa se afla fiica mea de numai 5 ani, elevă la Colegio del Pilar, care ne găzduiește azi. În liniște, ea a venit și ne-a îmbrățișat pe amândoi și prin prudența sa a arătat înțelegere. A întrebat: «Tati, ce ți-a spus doctorul?» Nimic grav, am răspuns, preocupat să-mi ascund lacrimile.

-          „Dar tu ești medic. Analizele și durerea ta de cap zilnică… ce-ți spun?” avea un ton

patetic și demn de oamenii în vârstă.

-          „Da, sunt un pic bolnav…”

-          „Fetița m-a îmbrățișat cu multă blândețe până m-a făcut să plâng în brațele ei. Mi-a

spus suav:

-          „Liniștește-te, tati, în timp ce îmi mângâia zona parietală a capului, unde aveam acele dureri atroce”.

-          „În acea noapte, m-am lăsat ghidat de ea. M-a luat de mână, m-a dus în pat, s-a așezat

pe margine, m-a sprijinit și, ca o persoană adultă mi-a zis”:

-          „Dumnezeu nu mă dezamăgește!”

-          „M-a făcut să pun capul pe picioarele ei, și-a așezat mâinile pe partea capului care mă

durea, și cu o încredere și o credință nemaiîntâlnite, a spus”:

-          „Mami, hai să ne rugăm pentru sănătatea tăticului meu. Eu știu o rugăciune”.

-          „Și cu mâinile puse pe capul meu, și-a închis ochii și a afirmat din nou, cu o enfază

nemaipomenită”:

-          „Dumnezeu nu mă dezamăgește! – și a adăugat – mămico, să ne rugăm!

-          „închizându-și ochișorii, s-a rugat lent rugăciunea de la Virgen Pilar, pe care a învățat-

o la Colegiul, cu o devoțiune atât de profundă încât eu însumi eram înduioșat. Fără să știu cum, simțeam ceva ciudat în creierul meu. Într-adevăr, îmi reveneam în poala micului meu înger care se ruga cu atâta încredere. A terminat rugăciunea către Fecioară și a adăugat cereri:

« - Tu, Dumnezeul meu, nu mă poți dezamăgi. Tăticul meu trebuie să rămână sănătos. Tu nu mă dezamăgești! Mami și cu mine nu putem rămâne singure…»”.

-          „Sentimentul meu se transforma într-un respect imens pentru o persoană care îmi

dădea atâtea dovezi de maturitate și de încredere în Acela pe care eu îl dădeam la o parte… micul meu îngeraș îmi dădea lecții profunde de Credință”.

-          „Adevărul este că au început să-mi treacă durerile puternice de cap și, la insistențele

soției mele, am fost la ultima clinică unde îmi făcuseră radiografiile. Au făcut una șu nu a mai ieșit nimic, alta, și nimic. Au chemat persoana care îmi făcuse ultimele radiografii și era aceeași care se afla acolo la Raze X. au optat pentru un nou set de radiografii și nu au găsit nimic! Nu puteam să cred că acel cancer în ultimă fază plecase din creierul meu așa, ca și când…”.

-          „M-am dus și la celelalte clinici unde mi-am făcut mai multe radiografii deoarece, ca

Medic, nu voiam să accept că mă aflam în acel stadiu. Și ce surpriză mare! La nici una dintre clinici nu au apărut urme ale acelui rău teribil”!.

-          „Înțelegeți, dragi capi de familie, de ce m-am întors la Dumnezeu și că micuța mea de

numai 5 ani a fost mereu maestra mea în ce privește Credința”.

            Când și-a terminat mărturisirea, toți plângeam…, în liniște.

Sora Aracely Brajas, Rector[1]

---

[1]Sora aracely Brajas, care face parte din las Hermánás de la Carida din Santa Fe, a murit neașteptat într-un accident de mașină, după ce a dictat articolul de mai sus. Ea fusese martoră la cele întâmplate. Amintirea sa este nepieritoare pentru Colegio Nuestra Señora del Pilar din Chapinero, Bogota, unde era rector și director la Escuela de Padres. Odinească-se în pace! Apud Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice pentru suflet, vol. 11, trad.: Sofia alexe, ed. Pauline, București, 2008, pp. 45-49.

Vremea lui Irod și vremea noastră (2002) - IPS Nicolae Corneanu

 

Vremea lui Irod și vremea noastră (2002)

IPS Nicolae Corneanu

 

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos este evenimentul care a schimbat cursul istoriei și care, prin importanța lui, ne obligă să cugetăm spre a-i înțeleg cât mai bine sensurile. Sigur că aspectele pe care ni le îmbie sunt numeroase și fiecare de natură să ne ofere învățăminte de mare preț. Din multele care merită să fie luate în considerare însă, e bine să gândim la faptul că venirea pe lume a Fiului lui Dumnezeu a fost marcată de magii care, conduși de o stea, au descoperit staulul în care Sfânta Fecioară Maria a dat viață Pruncului Iisus, magii care n-au putut ocoli întâlnirea cu regele Irod, îngrijorat de apariția unui concurent la tronul pe care îl deținea, care a voit să-i folosească spre a-l identifica pe posibilul său adversar și care, de asemenea, neascultat de magii însărcinați a-i comunica informații despre așteptatul nou Împărat, a declanșat acel asasinat a mii de copii printre care trebuia să se numere și Cel căutata. Avem așadar două aspecte asupra cărora se cade să insistăm: pe de-o parte, imensa crimă a lui Irod care a ucis mii de prunci convins că printre ei se va afla și Iisus, pe cealaltă parte, refuzul magilor de a-L denunța pe Iisus spre a-i prilejui astfel crudului împărat lichidarea noului născut.

Avem deci în vedere pe Irod care nesocotit de cei trei magi, se răzbună printr-un act de sălbăticie și de exterminare în masă, dispunând uciderea tuturor pruncilor din Betleem și din toate hotarele lui până la vârsta de doi ani. Tradiția spune că au fost măcelăriți până la paisprezece mii de nevinovați. Actul acesta de genocid (cu certe rezonanțe în istoria noastră de astăzi) reprezintă pilda pe care omenirea trebui să nu o urmeze, ci să-i opună o aversiune suprasaturată de criminalitatea îndârjită și neroadă. Purtarea magilor, în schimb, care-i un act de omenie, propune pilda cea bună. Ei nu se duc să-l încunoștințeze pe Irod, așa cu fuseseră solicitați să facă (pasămite pentru ca regele să poată merge să se închine și el noului născut), refuză să joace rolul denunțătorilor, și-și caută de drum în vreme ce, cu buzele umflate, păcălitul Irod turbează de mânie și îngălbenește de ciudă.

Actualitatea celor arătate în Sfintele Evanghelii este așadar dublă. Într-adevăr, din ziar, emisiuni radiofonice și imagini ale televizorului, noi cei de astăzi, ce anume citim, auzim și vedem? Din Asia, din Africa, din America, din Occidentul Europei, Orientul Apropiat sau Îndepărtat ce aflăm? Mai ales acte vrednice de lumea lui Irod. Asasinate, violuri, răpiri de avioane și oameni, luări de ostatici, omorâri de ostatici, atentate cu bombe în gări, aeroporturi, cafenele, restaurante, parcuri, locașuri de rugăciune și alte locuri publice, jafuri, răpiri de vase, exterminări de populații, prigoniri, incendieri, înfometări, torturi. S-ar zice că lumea lui Irod – a omorurilor, cruzimii, neînduplecării și setei de sânge – a renăscut și s-a extins peste tot locul. Nimic nu pare să-i mai facă plăcere omului contemporan decât să-și omoare semenul, de preferință în chinuri, să privească îndelung și cu netăinuită satisfacție cum se perpelește, să-i verse sângele și, cine știe, să-l bea.

Vechile plăceri ale omului dintotdeauna au ajuns nevolnice în a procura îndestularea noilor pofte. Nu băutura, nu mâncarea, nu avuția, nu dragostea trupească, nu ambiția mai pot pretinde a fi obișnuitele desfătări. Și-au pierdut legitimitatea, prestigiul și hazul. Egoiste, grosolane, trupești, lipsite de valoare duhovnicească, brutale, erau totuși străine de înfiorătoarele abisuri ale sadismului colectiv, iar sângele nu le păta. Și implicau numai răspunderea, persoana și nivelul sufletesc ale celui în cauză. Se încadrau în perseverenta animalitate a ființei gânditoare, nu-și arogaseră încă drepturi de intervenție și suzeranitate asupra semenului făptașului. Erau putem spune, modeste, cunoșteau rușinea, nu-și organizau publicitatea. Stârnesc, de aceea, în felul lor nostalgia, pentru că azi sălbăticia celor care recurg la uciderea semenilor cu mijloacele cele mai inumane nu cunoaște margini.

Alături de lumea lui Irod, și în bună vecinătate cu ea, stă lumea denunțătorilor pe care magii au respins-o. oare ce le ceruse regele Irod magilor? Ce însemnau acele informații care urmau să-i fie date, împărtășite, la întoarcerea lor în drum spre patrie? Nimic altceva decât un act de pâră, denunț, delațiune, turnătorie (fiecare termen e de ajuns ca să scoată mai bine la iveală infamia, să iște mai cu tărie scârba). Ca și setea de sânge și delectarea întru fapte de tortură, denunțul e o caracteristică a timpurilor noastre. Și ce păcat groaznic și mârșav semnifică! E de ajuns să ne gândim la ce se întâmpla în perioada dictaturii comuniste spre a înțelege grozăvia acestui păcat practicat de așa-zișii informatori care nu făceau altceva decât să-și denunțe semenii. Din nou observăm diferență între vechile păcate omenești și răspândirea molimei acesteia noi. Căci furul, beția, lăcomia, desfrânarea, violența sau crima din pasiune pălesc în prezența turnătoriei, a unui păcat fără riscuri, necondiționat de curaj și niciodată însoțit de circumstanțe atenuante. Lumea lui Irod și lumea denunțătorilor se completează de minune și alcătuiesc un tablou de o ferocitate și de o abjecțiune pe care nici formele cele mai acute ale vechilor păcate omenești – oricât de murdare, monotone, respingătoare și în fond, de ridicole și deșarte – nu le pot măcar parțial concura. Denunțul se arată astfel a fi un păcat mai grav decât oricare altul.

Există o vorbă potrivit căreia, „istoria se repetă”. Experiența noastră a fiecăruia confirmă această zicere. Numai că repetarea istoriei cunoaște unele diferențe. Există și în vremea noastră Irozi nemiloși, există și astăzi un fel de magi care asemenea celor din trecut, în ciuda bunelor intenții care îi animă, sunt uneori puși în situația de a săvârși un rău la care nici nu s-au gândit, există inși care atentează la viața semenilor lor, după cum există inși care denunță pe alții nu în scopuri bune și cinstite, ci doar pentru a-și satisface unele porniri sau pur și simplu pentru a se pune în slujba unor făcători de rele. Cei dintâi se aseamănă cu Irod, e clar, ceilalți urmează exemplul lui Iuda care s-a pus în slujba vrăjmașilor lui Iisus, trădându-L și pregătindu-I astfel răstignirea. Dacă urmașii lui Irod au existat dintotdeauna și există chiar și astăzi, denunțători asemenea lui Iuda au existat mai ales pe vremea comuniștilor, când atâția au suferit de pe urma denunțătorilor de genul celor care au existat și la noi, care însă nu s-au pocăit, asemenea lui Iuda, ci îi întâlnim și astăzi, senini și fără remușcări, de parcă n-ar fi făcut nimic.

Irozii de astăzi nu mai ucid prunci în căutarea lui Iisus, ci ei sunt soți care-și ucid soțiile, mame care își ucid noii născuți, hoți și tâlhari care ucide spre a fura etc. pe plan mondial apoi sunt cei de un neam care ucide pe cei de alt neam, sun teroriști care ucid în numele unor așa-zise interese sau chiar principii, sunt aparținătorii unor ideologi care ucid pe cei care îi consideră adversarii lor etc.

Rămânând însă la cele dimprejurul nostru, să ne străduim a urma pilda magilor care L-au cinstit și apărat pe noul născut în peștera Betleemului, să ne străduim a respinge fapte ca cele ale lui Irod, în totul să slujim vieții, apărării ei și bunei înțelegeri între oameni[1].

---

[1] Mitropolit Nicolae Corneanu, Scrisori pastorale, ed. Învierea, Timișoara, 2011, pp. 13-17.

Abandon total

 

Abandon total

 

Nu te neliniști din cauza greutăților vieții, din cauza suișurilor și coborâșurilor, din cauza dezamăgirilor, din cauza viitorului mai mult sau mai puțin sumbru. Dorește ceea ce dorește Dumnezeu. Oferă-i sacrificiul sufletului tău simplu în mijlocul neliniștilor și greutăților și, mai ales, acceptă voia Lui. Nu contează că te consideri un ratat dacă Dumnezeu te consideră pe deplin realizat după placul Lui. Lasă-te cu încredere în mâinile lui dumnezeu, cate te iubește și va ajunge la tine, deși tu nu-l vezi. Gândește-te că ești în mâinile Lui, ocrotit cu atât mai puternic cu cât te simți mai trist și dezolat. Trăiește fericit, trăiește în pace, nimic să nu te deranjeze, nimic să nu te neliniștească, nici oboseala, nici eșecurile. Fă să apară și să se mențină tot timpul un zâmbet dulce pe fața ta, mărturie că Dumnezeu te călăuzește mereu. Și în adâncul inimii tale pune, înainte de toate, tot ceea ce te umple de pacea lui Dumnezeu. Roagă-te cu ardoare și ai încredere.

(Părintele Teilhard de Chardin)[1].

---

[1] Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice pentru suflet, vol. 4, ed. Pauline, București, 2004, P. 88-89.

Gânduri de decembrie: Profesor Paul Krizner

 

Gânduri de decembrie

Profesor Paul Krizner

           

Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la acest început de an la mănăstirea Bodrog. La pangar am văzut o carte care mi-a atras atenţia. Citind prin cuprins, la asta m-am uitat prima data, nu ştiu de ce, mi s-a părut interesantă şi am cumpărat-o. Este vorba de cartea domnului profesor de Religie Ortodoxă Paul Krizner, o carte de eseuri născătoare de predici şi cateheze şi deschizătoare de drumuri pentru alte articole legate de problemele pastoraţiei actuale. Mi-a atras atenţia un articol legat de iarnă şi a cărui lectură m-a bucurat. Merită citit articolul ceea ce înseamnă că această carte şi-a atins scopul, deci aveţi ocazia: căutaţi cartea. Redau mai jos articolul:

„A venit şi-aici Crăciunul

Să ne mângâie surghiunul.

Radu Gyr

 

Ori de câte ori mă gândesc la această lună nu pot să nu retrăiesc amintiri nostalgice după anii copilăriei mele, când luna decembrie era cea mai frumoasă, nu doar pentru că e ultima lună din an şi e vacanţă, ci, mai degrabă, pentru farmecul iernii care era odinioară… Da, luna decembrie ere confundată cu vremea zăpezii, luna în care totul era alb-albăstriu, luna colindelor, a tradiţiilor populare ce parcă dădeau un farmec aparte evenimentelor religioase, cu precădere cele dedicate Naşterii Domnului.

Erau zile de basm, zăpada sclipea atât de puternic încât te orbea, acel alb cristalin ce scârţâia sub ghetele noastre, parcă suportând cu bucurie această călcare la propriu, devenea din ce în ce tot mai lucios… da, era peste tot alb şi frumos, fumurile ce ieşeau pe hornurile caselor îţi spunea ceva… că acolo este o gazdă harnică, că acolo urmează să ajungă colindătorii.

De departe se adu zurgălăi, pe semne că au început deja colindătorii să meargă din casă în casă pentru a vesti naşterea Domnului. Această sărbătoare este a familiei, a bucuriei şi a dăruirii. Casa frumos gătită, cu mirosul de brad ce deja e împodobit şi focul din sobă parcă te rupe de realitate, ducându-te într-o lume de poveste pentru a aştepta vestitorii cei mici, parcă eşti într-o altă lume… într-o lume de unde nu ai mai pleca, e atâta iubire şi fericire, atâta dar dumnezeiesc, încât timpul parcă dispare, te bucuri… te bucuri fără să spui nimic.

Cu fiecare clipă scursă tot mai profund se aud glasurile colindătorilor, primiţi-i în casele voastre, ei sunt atât de firavi şi de mititei, încât parcă au venit îngerii să vă colinde, primiţi-i în casele voastre, gazde bune, deschideţi larg porţile pentru că o veste aşa de minunată nu o auzim oricând, primiţi-i aşa cum se cuvine, că poate prin ei Dumnezeu ne încearcă mila. Chiar dacă nu zic nimic şi doar îţi urează viaţă ungă şi sănătate, chiar dacă nu prea ştiu să colinde, primiţi-i în casele voastre cele gătite, că de la voi vor pleca mai departe, în mijlocul satului şi acolo poate vor găsi porţile domnilor de azi închise pentru că aceşti colindători vor fi consideraţi nişte săraci.

Domnilor de azi, boierilor de ieri, să vă apuce frica, nu-i lăsaţi în frig şi înfometaţi, primiţi-i, domnilor de azi, că le este gura uscată şi lacrimile le curg pe obraji de la frigul de afară; nu fiţi indiferenţi la aceşti vestitori trimişi de Dumnezeu, că dacă nu vor mai veni să ne aducă aminte de ceea ce este important în viaţa noastră, cine o s-o mai facă?

Din păcate, colindul e tot mai rar auzit pe la casele oamenilor, tineretul s-a emancipat, «colindă» barurile de zi şi noapte, iar bucuria sărbătorii se rezumă la un concediu bahic până, poate, după Sfântul Ion, că de”… e concediu. Peste tot în jur vezi mâncăruri alese, dar şi azi, la masa lui Lazăr ajung doar fărâmituri. Mai vezi câte un demnitar cu trei cameramani ş cinci ziarişti după el, împărţind pachete bătrânilor din aziluri şi copiilor din centrele de plasament, promiţându-le că va mai veni… la Paşti.

Atunci luna decembrie era frumoasă, parcă peste tot plutea în aer parfumul veşnic al iubirii, al dăruirii, al respectului, al dragostei, ce minunaţi erau atunci oamenii, sau poate că eram mic şi de aceea vedea lucrurile altfel. Dar oricât aş încerca să văd un alt sens al lunii decembrie din zilele noastre nu-l găsesc, decât rezumându-mă la marketing, Moş Crăciun tot mai subnutrit şi crăciuniţe îmbrăcate în aşa fel încât numai la iubire divină nu te îndeamnă. Oare asta-i ceea ce vrem? Oare nu te doare sufletul când vezi câte un copil orfan privind lung a o vitrină cu jucării pe care ştie că nu o să le poată avea niciodată? Dar, spre deosebire de noi, el le admiră, admiră şi se bucură fără să poftească la ele, mai boieri de astăzi.

Acum în prag de Sărbători vă doresc gând de mântuire şi, măcar o clipă, să meditaţi la colindătorii cei ce încă mai vestesc prin frig şi ger Naşterea Domnului.

«Hristos se naşte măriţi-L». Praznic cu folos![1]”

 

---

[1] Profesor Paul Krizner, Sensuri uneori uitate, ed. Concordia, Arad, 2013, pp. 108-111.

Aspecte legate de citirea pomelnicelor - Pr. Prof. dr. Viorel Sava (Adaptare pentru blog)

 

Aspecte legate de citirea pomelnicelor^[1]

 

În viața Bisericii Ortodoxe, pomelnicul ocupă un loc aparte. Aproape fiecare credincios ajunge, mai devreme sau mai târziu, să scrie numele celor dragi pe un pomelnic: pentru sănătate, pentru ajutor, pentru mulțumire sau pentru odihna celor adormiți. Dincolo însă de simpla înșiruire a unor nume, pomelnicul exprimă credința că omul nu este singur, ci trăiește în comuniune cu Dumnezeu și cu întreaga Biserică.

De multe ori, credincioșii acordă o mare importanță momentului în care preotul citește pomelnicele. Totuși, pentru a înțelege adevărata semnificație a acestora, trebuie să privim spre tradiția liturgică a Bisericii și spre locul pe care pomelnicele îl ocupă în cadrul Sfintei Liturghii.

Originea pomenirii pomelnicelor

În primele secole creștine, credincioșii aduceau la biserică pâine și vin pentru săvârșirea Sfintei Liturghii. Împreună cu aceste daruri erau aduse și liste cu numele membrilor familiei sau ale celor pentru care se făcea rugăciune. Aceste nume erau pomenite în cadrul Proscomidiei, adică în rânduiala pregătirii darurilor pentru Sfânta Jertfă.

În timp, Proscomidia s-a mutat la începutul Sfintei Liturghii, iar pomenirea pomelnicelor a rămas strâns legată de această parte tainică și profundă a cultului ortodox.

Acest lucru nu este întâmplător. Pe Sfântul Disc, în jurul Sfântului Agneț – care Îl reprezintă pe Hristos –, sunt așezate miridele pentru Maica Domnului, pentru sfinți și pentru credincioșii vii și adormiți. Imaginea aceasta exprimă simbolic întreaga Biserică adunată în jurul lui Hristos.

Pomelnicul nu este o simplă listă de nume

În mentalitatea ortodoxă, pomelnicul nu trebuie redus la o formalitate religioasă sau la un obicei făcut „ca să fie”. El reprezintă o formă de rugăciune și de încredințare a vieții noastre înaintea lui Dumnezeu.

Atunci când un credincios scrie un pomelnic, el aduce înaintea lui Dumnezeu durerile, speranțele, necazurile și bucuriile sale. Într-un anumit sens, pomelnicul devine o mărturisire tainică a vieții omului.

Din acest motiv, tradiția ortodoxă a păstrat pomenirea nominală în cadrul Proscomidiei, săvârșită în taină de către preot, și nu ca un moment public menit să atragă atenția sau să creeze impresia unei „rugăciuni mai puternice” doar pentru că este auzită de toți.

Practici care pot afecta sensul liturgic

În unele locuri s-a răspândit obiceiul citirii îndelungate a pomelnicelor în timpul ecteniilor sau chiar în momente foarte importante ale Sfintei Liturghii. Uneori, aceste întreruperi afectează cursivitatea slujbei și atenția credincioșilor.

Mai grav este atunci când accentul se mută de la participarea la rugăciune spre ideea că simpla „citire a numelor” ar fi suficientă. În astfel de situații, există riscul transformării vieții liturgice într-un formalism lipsit de profunzime duhovnicească.

Biserica a rânduit însă ca pomenirile speciale să fie făcute „după rânduiala și la vremea arătată”, fără a tulbura desfășurarea Sfintei Liturghii.

Pomelnicul trebuie susținut prin viață duhovnicească

Un aspect foarte important este faptul că pomelnicul nu înlocuiește participarea personală la viața Bisericii. Credinciosul este chemat să-și susțină rugăciunea prin:

·         participare la Sfânta Liturghie;

·         rugăciune personală;

·         post;

·         spovedanie;

·         împărtășire;

·         fapte bune și schimbarea vieții.

Pomelnicul nu este „o rugăciune delegată” exclusiv preotului, ci o lucrare comună a întregii Biserici.

Din păcate, uneori apar și practici superstițioase, precum ideea că trebuie duse pomelnice la șapte sau nouă biserici într-o singură zi pentru ca rugăciunea să fie „mai eficientă”. O astfel de abordare mută accentul de la credință și pocăință la simplul număr sau la gesturi exterioare.

Rolul preotului și al catehezei liturgice

Preotul are datoria de a păstra rânduiala liturgică și de a explica credincioșilor sensul autentic al pomenirii pomelnicelor. Cateheza liturgică este esențială pentru ca oamenii să înțeleagă ce se întâmplă la Proscomidie și de ce Biserica a păstrat această practică de-a lungul secolelor.

În același timp, preotul este chemat să intensifice rugăciunea pentru credincioși, mai ales atunci când aceștia trec prin încercări sau perioade dificile.

Concluzie

Pomelnicul este mai mult decât o simplă hârtie cu nume. El este expresia legăturii dintre om și Dumnezeu, dintre credincios și Biserică. În spatele fiecărui nume se află o viață, o suferință, o speranță sau o rugăciune.

Atunci când este înțeles corect și trăit în duhul Bisericii, pomelnicul devine un act de comuniune și iubire, integrat firesc în frumusețea și rânduiala cultului ortodox.

© Editura Doxologia https://edituradoxologia.ro/. Cartea citată se găsește aici: https://edituradoxologia.ro/biserica-slavei-tale-studii-de-teologie-si-spiritualitate-liturgica-vol-i și are ca autor pe părintele Profesor Dr. Viorel Sava https://edituradoxologia.ro/autor/pr-prof-dr-viorel-sava.

---

[1] Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „aspecte legate de citirea pomelnicelor”, în Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „În Biserica Slavei Tale” Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. 1, Doxologia, Iași, 2012, pp. 111-117.

Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? - Pr. Ene Braniște

 

Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie?

[*] (Material catehetic și omiletic în legătură cu explicarea Sfintei Liturghii)

 

1.      Cum trebuie să ne pregătim pentru Sfânta Liturghie?

Când vrei să iei parte la Sfânta Liturghie, frate creștine, adu-ți aminte că biserica este „casa lui Dumnezeu”, de care se cuvine „să ne apropiem cu inimă curată, întru plinătatea credinței, curățindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău, și spălându-ne trupul în apă curată”, cum ne povățuiește Sf. Apostol Pavel (Evrei 10, 22). Încetează deci, din ajuns, lucrul și obișnuiește-ți sufletul cu rugăciune, cu înfrânarea de la păcate și cu împăcarea inimii, alungând din ea orice ură și orice vrăjmășie (cf. Matei 5, 23-24; cf. 1 Timotei 2, 8), mai ales atunci când vrei să te împărtășești.

Dacă poți, bine este să iei parte la slujba de seară (Vecernie). Iar a doua zi dimineața, îmbracă-te în haine curate și îngrijite de sărbătoare, dar nu cu pregătire prea multă și lux; îndeosebi femeile să lase obișnuitele podoabe și să vină cu capul acoperit (cf. 1 Corinteni 11, 5; cf. 1 Timotei 2, 9). Și pentru că, precum zice Scriptura, nu e cuviincios să ne înfățișăm înaintea Domnului cu mâinile gale (Ieșirea 23, 15), de poți, pregătește din vreme darul tău pentru Sfântul Altar: lumânări, tămâie, prinoase din roadele pământului, dar mai ales prescura, vinul și pomelnicul cu numele viilor și morților casei și neamului tău.

2.      Când să venim la biserică?

Bun și folositor lucru este să fii de față la întreaga Liturghie, în toate Duminicile și

sărbătorile. Sârguiește-te deci să fii din vreme în biserică. De poți, bine este să iei parte și la slujba dimineții (Utrenie și ceasuri, căci în timpul ei se săvârșește de fapt Proscomidia, care face parte tot din Sfânta Liturghie și atunci se cade să dăm preotului prescurile și pomelnicele. Dar de nu poți veni mai din vreme, caută, să te îndrepți spre casa Domnului cel puțin atunci când auzi clopotul sau toaca de Liturghie.

            Iar odată ce ai ajuns în biserică, rămâi până la sfârșit, căci numai așa te vei bucura pe deplin și de toate roadele dumnezeieștii slujbe. Cei ce nu vin la timp și pleacă din biserică înainte de sfârșitul slujbei, pe deoparte nu folosesc nimic din comoara de daruri a Liturghiei, iar pe de alta tulbură și liniștea celorlalți, precum și buna rânduială care trebuie să domnească în biserică în timpul sfintelor slujbe. Pe bună dreptare, Sf. Ioan Gură de Aur aseamănă pe nii ca aceștia cu Iuda vânzătorul, care, pentru a-și îndeplini gândul ticălos al trădării, a părăsit pe Domnul și pe Sfinții Apostoli înainte de sfârșitul Cinei celei de taină. De aceea, cei ce părăseau sfântul locaș înainte de sfârșitul Liturghiei, erau pedepsiți odinioară cu cea mai mare pedeapsă: afurisirea sau excomunicarea, adică îndepărtarea din rândul creștinilor (Canonul 9 al Sfinților Apostoli și Canonul 2 al Sinodului din Antiohia).

3.      Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie? Sau cum se cuvine să stăm

și ce trebuie să facem în biserică?

Intrând în  biserică, nu uita că intri într-un locaș sfințit, în casa lui Dumnezeu. Nu este deci, de prisos să știi cum trebuie să te porți în casa lui  Dumnezeu care este „Biserica Dumnezeului Celui Viu […]”, cum spune Sfântul Apostol  Pavel (1 Timotei 3, 15).

În clipa când pășim pragul Bisericii, să  lăsăm afară toate gândurile, toate grijile lumești și toate simțirile pământești. În Biserică se intră cu „credință, cu frica lui Dumnezeu și cu bună evlavie”, precum ne îndeamnă preotul să ne rugăm, în ectenia cea mare de la începutul Sfintei Liturghii. Pășind în sfântul locaș, să fim slobozi de povara grijilor de toate zilele: „toată grija cea lumească să o lepădăm”. Să nu ațintim deci gândul și inima numai spre cer și spre Dumnezeu: „Sus să avem inimile”, așa cum ne îndeamnă preotul înainte de a începe marea rugăciune în timpul căreia se aduce Sfânta Jertfă. 

Pășește apoi ușor și fără zgomot, spre a te închina la iconostas. Dacă ai adus lumânări, aprinde-le în sfeșnic, iar dacă ai adus prescură. Vin și pomelnic, dă-le preotului, prin ușa dinspre miază-noapte a Sfântului Altar.

Închină-te cu cuviința și evlavie, în fața sfintelor icoane, fără stai prea mult îngenunchiat mai ales în fața icoanelor împărătești, pentru a îngădui și altora să-și facă rugăciunile lor și pentru ca să nu împiedici pe preot în săvârșirea slujbei (dar dacă s-a început Sfânta Liturghie, rămâi mai bine să te închini la icoane după sfârșitul slujbei).

Mergi după aceea în liniște și te așază la locul cuvenit: bărbații la dreapta, iar femeile la stânga (sau cum se obișnuiește la țară, femeile în pronaos sau în tindă, iar bărbații în sânul bisericii). Ai grijă să lași prin mijloc, loc de trecere pentru cei ce vor veni după tine și pentru sfințiții slujitori, când trebuie să cădească toată biserica. Ai grijă, de asemenea, ca locul de sub policandrul cel mare să rămână gol, pentru ca preotul să poată ieși de acolo cu Sfânta Evanghelie și cu Sfintele Daruri. Cuviincios este, iarăși, ca stranele să rămâne libere, la îndemâna celor mai în vârstă, mai neputinicioși și mai osteniți ca tine, pentru ca aceștia să poată să se așeze jos în anumite momente ale slujbei.

Nu umbla și nu te mișca fără rost în biserică, ci rămâi în liniște la locul ce ți l-ai ales dintru început, pentru a nu tulbura buna rânduială din casa Domnului,  căci „Dumnezeu nu e al neorânduielii, ci al păcii” (1 Corintei 14, 33). Păstrează, tot timpul, în ținută și înfățișarea ta trupească seriozitatea, cuviința și evlavia pe care trebuie să le avem în fața Împăratului tuturor. Nu sta tolănit sau fără luare aminte în strană, ci drept, în picioare: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace să o aducem”.

Nu vorbi și nu râde, nu scuipa și nu-ți roti ochii împrejur, ca să vezi cine a mai intrat sau cine iese, sau ce face vecinul de lângă tine, ci urmărește cu băgare se seamă rânduiala slujbei, bine știind și încredințat fiind că toate câte se săvârșesc în timpul Sfintei Liturghii se fac nu numai pentru preotul slujitor sau pentru cântăreții care dau răspunsurile la strană, ci pentru noi toți, slujitorii și credincioși, împreună. Ascultă mai ales, cu multă luare aminte, cele ce se cotesc la Apostol și Evanghelie, ca și cum ai asculta pe Domnul Însuși sau pe Sfinții Săi Apostoli; fii de asemenea atent la predica rostită de preot, căci el nu vorbește în numele lui, ci al lui Dumnezeu Căruia slujește.

Luarea aminte, cuviința și credința noastră trebuie să sporească pe măsură ce ne apropiem de inima Sfintei Liturghii, adică de clipa sfințirii Darurilor. Închină-te, adică fă-ți semnul Sfintei Cuci și pleacă-ți genunchii la timpul cuvenit, adică: în timpul citirii Sfintei Evanghelii, la ieșirea cu cinstitele Daruri, în timpul cântării Pre Tine Te lăudăm (când se sfințesc darurile), la Axion (când preotul mijlocește pentru noi). Nu faci rău dacă stai în genunchi atunci când se cântă Tatăl Nostru.

4.      Se cuvine ca mirenii (credincioșii de rând) să cânte în biserică?

Da! Să ne sârguim a învăța cântările stranei, pentru ca atunci când le-am deprins bine,

să ne alăturăm cântăreților sau corului din jurul stranie, lăudând împreună cu ei pe Dumnezeu prin cântare și împlinind astfel îndemnul Psalmistului: „Toată suflarea să laude pe Domnul” (Psalmul 150, 6). Bun și plăcut lui Dumnezeu este ca toată lumea din biserică „să slăvească cu un glas și cu o inimă” pe Dumnezeu. Căci doar așa ne îndeamnă preotul la începutul ecteniei de după citirea Sfintei Evanghelii: „Să zicem toți, din tot sufletul și din tot cugetul nostru să zicem: Doamne miluiește”!

Dar dacă am ajuns să putem cânta la Liturghie fie în cor, fie la strană, să nu cântăm numai cu glasul, cu și cu inima și să nu producem tulburare, cântând mai tare ca ceilalți, pentru ca să ni se audă glasul, sau luând-o înainte ori rămânând în urmă și încurcând astfel pe cântăreți, căci lucru acesta este neplăcut și urechilor noastre și Domnului și e spre paguba noastră sufletească.

Iar dacă nu știm sau nu putem cânta, să ne rugăm în liniște, să ne rugăm fierbinte, cu credință și cu tot sufletul. Să unim rugăciunile noastre la rugăciunile obștești ale bisericii, rostite de preot sau de diacon.

Dar mai ales să ne silim, pregătindu-ne din vreme și cu cuviință a ne împărtăși cât mai des cu Sfintele Daruri. Căci numai atunci, împreună petrecerea și unirea noastră cu Domnul este întreagă, deplină și desăvârșită. Iar la sfârșitul Liturghiei, închină-te și mulțumește lui Dumnezeu și tot restul zilei petrece-l în cuviincioase îndeletniciri spre folosul și îmbogățirea sufletului.

Făcând așa, vom putea spune că am luat parte, cu adevărat, la sfânta slujbă și vom ieși din biserică mai luminați, mai buni și mai apropiați de Dumnezeu, „coborându-ne fiecare mai îndreptat la casa sa”, cum spune Mântuitorul despre vameșul cel smerit din Sfânta Evanghelie (cf. Luca 18, 14)[i].

 

 

---

[*] Text publicat în Glasul Bisericii, X (1951), 4-5, pp. 20-23.

---

[i] Preot Profesor Ene Braniște, Cuvântări și Predici, Basilica, București, 2014, pp. 19-23.

Preotul și comunitatea Pr. Alexander Schmemann

 

Preotul și comunitatea

Pr. Alexander Schmemann

            În învățătura ortodoxă despre Biserică (și, despre, deci cult, care este acțiunea sfântă și expresia Bisericii), clerul și laicii nu pot fi nici opuși unul altuia, nici confundați unul cu altul; întreaga Biserică este laos, Poporul lui Dumnezeu și fiecare în ea este, întâi de toate, un laicos, adică un membru al trupului, un participant activ la viața întregului. Dar în acest laos al Bisericii există preoția, întemeiată de Dumnezeu pentru ordinea vieții trupului, pentru păstrarea unității lui, pentru devotamentul față de scopul divin. Esențialul stă în faptul că preoția este aceea care perpetuează în Biserică preoția lui Hristos Însuși sub întreitul ei aspect: sacramental (Hristos este Marele Preot Care S-a jertfit pe Sine Tatălui Său pentru mântuirea tuturor), învățătoresc (Hristos este Învățătorul, învățându-ne poruncile Vieții cel noi) și pastoral (Hristos este Păstorul Cel Bun, cunoscând oile Sale și chemându-le pe nume). Preoția unică a lui Hristos este percepută în Biserică de către ierarhia sacramentală, care există și funcționează în trei trepte esențiale: episcop, preot și diacon. Plinătatea preoției aparține episcopului, care este capul Bisericii. El împarte datoriile sale preoțești cu preoții, pe care el îi hirotonește pentru a fi ajutătorii săi în administrarea Bisericii și conducători ai parohilor. Episcopul și preoți sunt asistați de diaconi, care nu au putere sacramentală, dar a căror misiune este să mențină vie unitatea între ierarhie și popor.

            Structura sau ordinea ierarhică a Bisericii este exprimată în cultul ei, fiecare membru luând parte în cadrul cultului în acord cu „chemarea” lui. Întreaga Biserică este aceea care realizează leiturgia, iar în această acțiune comună fiecare are funcția lui particulară. Episcopului (sau preotului) îi este dat să stea în fruntea poporului și este funcția lui de a oferi lui Dumnezeu rugăciunea Bisericii și de a comunica spre popor harul, învățăturile și darurile lui Dumnezeu. El este în cadrul cultului icoana vizibilă a lui Hristos – Hristos Care, ca Om, stă în fața lui Dumnezeu, unindu-ne și reprezentându-ne în Sine, pe noi toți, și Care ca Dumnezeu ne dă darurile iertării, harul Duhului Sfânt și hrana nemuririi. Deci nu poate exista cult divin, nici rugăciune a Bisericii fără preot, pentru că acesta este datoria lui precisă, să „schimbe” sau să transforme comunitatea pământească și umană în Biserica lui Dumnezeu, perpetuând în ea slujirea de mijlocitor al lui Hristos. Și, de asemenea, nu poate fi cult divin fără laos, popor, comunitate: pentru că preotul oferă lui Dumnezeu rugăciunile și darurile poporului și tot el are misiunea de a transforma comunitatea în Trupul lui Hristos, întrucât el a primit harul preoției lui Hristos.

            Astfel, Biserica rugătoare reprezintă în mod real 9face prezent, actualizează) pe Hristos întreg: Capul și Trupul, divinul și umanul, Darul și Acceptarea lui; și Biserica Ortodoxă, așa cum este exprimată în cultul ei, nu este nici clericală (în care clerul ar fi singurul element activ și laicii cel pasiv), nici egalitariană (care implică acea confuzie între cler și laici, amândouă element având drepturi egale). În învățătura ei, armonia tuturor mădularelor – în unitatea și în distincția lor, în activa cooperare a tuturor elementelor Bisericii, sub conducerea și autoritatea ierarhiei, într-o cooperare care-și găsește expresia în cult – este esențială pentru bunăstarea spirituală a Bisericii, pentru „plinătatea ei în Hristos”.

            Acest lucru, adică funcția preotului în relația lui cu poporul Bisericii, este exprimată și veșmintele lui liturgice. Când săvârșește Sfânta Liturghie, actul central al cultului, preotul îmbracă:

1.      Stiharul (stikharion), o cămașă albă, care face din el reprezentatul fiecărui membru al credincioșilor, pentru că la botez fiecare a fost înveșmântat în haina nouă a noii creații și a noii vieți; toți aceia care „în Hristos ați fost botezați, în Hristos ați fost îmbrăcați”,

2.      Epitrahilul (epitrakhilion), veșmântul care acoperă gâtul și umerii preotului și este semnul funcție sale pastorale. Hristos, Bunul păstor, a îmbrăcat El Însuși natura noastră umană, a acceptat purtarea de grijă a fiecărei oi, S-a oferit pe Sine pentru păcatele întregii lumi;

3.      Mânecuțele (epimanikia), care arată că mâinile sale nu-i mai aparțin lui, ci lui Hristos. El va binecuvânta și noi vom primi binecuvântarea lui Hristos, el va oferi pâinea și vinul nostru și Hristos va fi Acela care oferă, el va împărți darurile, darurile vor fi Hristos Însuși, hrănindu-ne cu Trupul și Sângele Său;

4.      Brâul, semnul ascultării, vegherii, supunerii. Nu el L-a ales pe Hristos, ci Hristos l-a ales pe el și i-a încredințat slujirea Lui. Preotul nu are puterea și autoritatea sa: el activează în numele lui Hristos;

5.      Felonul (phelonion), veșmântul care acoperă omul întreg și care semnifică revărsarea harului, bucuria, pacea și frumusețea noului cosmos, împărăția pe care Hristos ne-a oferit-o, cu care Hristos ne-a înveșmântat pe noi care am fost dezbrăcați prin păcatele și infirmitățile noastre.

La aceste veșminte de bază episcopul adaugă omoforul (omophorion) – un epitrahil larg, care este simbolul puterii sale supreme în Biserică. Veșmintele diaconului sunt: stiharul, mânecuțele și orarul (un epitrahil îngust), pe care atunci când îl ridică el invită întreg poporul să privească spre înălțimi, să-l cinstească pe Dumnezeu întru înălțime[1].

 

 

---

[1] Pr. Alexander Schemann, Liturghie și viață, traducere Pr. Viorel Sava, Basilica, București, 2014, pp. 67-70.