The Present from Jacob Frey on Vimeo.
luni, 29 noiembrie 2021
sâmbătă, 27 noiembrie 2021
vineri, 26 noiembrie 2021
miercuri, 24 noiembrie 2021
Ieremia
Ieremia
Ieremia s-a născut cu
probleme fizice, cu probleme de înțelegere și cu o boală cronică ce îi lua
puțin câte puțin din viață. Chiar și așa, părinții lui încercaseră să-i ofere o
viață cât mai normală și l-au trimis la școala primară „Sfânta Tereza”. La 12
ani, Ieremia era în clasa a doua, fiind incapabil să învețe. Învățătoarea lui,
Doris, era tot timpul deranjată de el. Se răsucea în scaun, îi ieșea salivă din
gură și scotea gemete. Câteodată vorbea atât de clar, încât se părea că o rază
de lumină a pătruns în mintea lui încețoșată, dar, de cele mai multe ori,
Ieremia o făcea pe învățătoare să se simtă prost. Într-o zi, i-a sunat pe
părinți și i-a chemat la școală să vorbească despre Ieremia. În timp ce
părinții se așezau încet pe scaune în clasa goală, Doris le-a zis: „Ieremia ar
trebui de fapt să fie într-o școală de copii specializată pe probleme pentru
cei ca el, nu este bine ca el să stea într-o școală unde copiii nu prezintă
probleme de învățare, mai ales că este o diferență mare între el și ceilalți
copii din clasă”. Mama lui Ieremia a început să plângă, în timp ce soțul ei
spunea: „Nu este nici o școală de acest gen prin apropiere, suntem siguri că
lui îi place aici”. Doris a meditat pentru o vreme după ce au plecat ei, ar fi vrut
să nu fie atât de dură cu ei. Până la urmă, Ieremia nu avea decât o boală
cronică, dar nu era drept să-l țină în clasă. Ea avea 18 elevi pe care trebuia
să-i învețe, iar Ieremia le distrăgea atenția, în plus, niciodată nu avea să
învețe să citească sau să scrie. La ce bun să pierzi atât încercând?
În timp ce să gândea
ala situația asta, a avut un sentiment de vină: „Oh, Doamne, uite-mă cum mă
plâng de problemele mele care nu sunt nimic în comparație cu durerea acestor
oameni! Te rog, ajută-mă să fiu mai răbdătoare cu Ieremia!” Și din acea zi, a
făcut eforturi să nu bage în seamă gemetele lui Ieremia. Într-o zi, Ieremia s-a
dus până la catedra ei, târându-și după el piciorul bolnav. Apropiindu-se de
ea, i-a spus: „TE IUBESC!” Și a zis atât de tare încât toți copiii din clasă au
auzit. Au început să râdă pe ascuns. Fața lui Doris era roșie de rușine și
bâlbâindu-se i-a zis: „E foarte frumos, Ieremia, dar acum du-te la locul tău,
te rog”. Primăvara se apropia și copii, emoționați vorbeau despre Paște.
Doris le-a spus
povestea morții și învierii Domnului Iisus și despre renașterea naturii
primăvara, a dat câte un ou mare de plastic fiecărui copil și le-a spus: „Vreau
să luați acasă ouăle astea și să mi le aduceți mâine înapoi cu ceva înăuntru
care să reprezinte o nouă viață, ați înțeles cu toții?” „Da”, au răspuns
emoționați. Toți, mai puțin Ieremia, el doar a ascultat cu atenție și ochii lui
nu au privit în altă parte decât la fața învățătoarei. În mod curios, de data
aste nu mai gemuse. Să fi înțeles oare povestea morții și învierii Domnului
Iisus? O fi înțeles tema pe care le-o dăduse învățătoarea pentru a doua zi? A
doua zi de dimineață, 19 elevi erau în clasă, zâmbind și vorbind, în timp ce
lăsau fiecare ouăle la catedră într-un săculeț de pânză. După ora de
matematică, era timpul să deschidă ouăle. În primul ou, Doris a găsit o floare.
„Oh, da, o floare este semnul unei vieți noi, când plantele încep să crească
înseamnă că a venit primăvara”. O fetiță a ridicat mâna și a zis: „Hei, este al
meu”. Următorul ou avea un fluture de plastic care părea real. Doris l-a
ridicat și a spus: „Cu toții știm că omida se schimbă: crește și se transformă
într-un fluture frumos și asta este într-adevăr tot o nouă viață”. Micuța
Judith a strigat cu mândrie: „acesta este al meu”. Atunci Doris a deschis cel
de-al treilea ou. A rămas surprinsă. Oul era gol!
S-a gândit: „Cu
siguranță este al lui Ieremia care bineînțeles că nu a înțeles instrucțiunile”.
Ca să nu-l facă de rușine pe Ieremia, a luat oul și l-a pus încet alături pe catedră
și tocmai voia să scoată alt ou când, deodată, Ieremia a strigat; „Nu vorbiți
și despre al meu, doamna învățătoare?” Doris i-a răspuns: „Dar, Ieremia, oul
tău este gol!” Ieremia a privit-o drept în ochi pe învățătoare și i-a spus cu
blândețe: „DA; DAR ȘI MORMÂNTUL DOMNULUI IISUS ERA GOL!” Timpul parcă s-a oprit
în loc până să mai zică ceva învățătoarea. Doris l-a întrebat: „Tu știi de ce
era gol mormântul?” „Da!, a exclamat Ieremia, Domnul Iisus a fost crucificat și
pus într-un mormânt, iar Tatăl lui l-a înviat!” Clopoțelul a sunat de pauză. În
timp ce copiii ieșeau alergând în curte, Doris a început să plângă. O trecuse
un fior cutremurător. Trei luni mai târziu, Ieremia a murit. Toți cei prezenți
la înmormântare au fost surprinși să vadă 19 ouă pe mormântul lui Ieremia.
Toate erau goale.
Fie ca viața noastră
să însemne o continuă renaște a lui Iisus[1].
[1] Humberto A. Agudelo
C., Vitamine zilnice pentru suflet,
vol. 6, ed. Pauline, București, 2006, pp. 54-59.
duminică, 21 noiembrie 2021
Intrarea în biserică de Zorica Lațcu
Intrarea în biserică
de Zorica
Lațcu
Așa Te vede duhul meu,
Stăpână:
Te duce Ana, Maica-Ta de
mână.
Cum urci cu pași mărunți
pe sfânta scară,
În ochi porți cerul
nopților de vară
Și părul Tău e caer de
lumină.
Smerit în rugă, trupul mic
se-nclină
Și fața de copil așteaptă
harul.
Ca să-Ți picteze slava,
iconarul,
Topit-a-n flăcări vechea
lui comoară,
A prefăcut-on pulbere
ușoară
Și pata de argint a hainei
Tale,
A încrustat-o-n raze ca în
zale.
În juru-Ți focul curge, ca
o apă.
Cu frăgezimi de mugur care
crapă,
Mânuța poartă lujerul de
floare,
Iar Sfântul Duh, în
fâlfâiri ușoare,
Cu vraja curăției și a
milei,
s-a așezat pe umărul
copilei.
Din norii albi și moi ai
înălțimii,
Cuminți, îți ies în cale
Heruvimii.
În cuviință mare, iconarul
Cu fie de-arnici
a-ncondeiat chenarul,
Iar sus de tot, pe cea din
urmă treaptă,
Potirul sfânt al jertfelor
Te-așteaptă[1].
Când și de ce trebuie să îngenunchem În timpul săvârșirii Sfintei Liturghii? Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula (Adaptare pentru blog)
Când
și de ce trebuie să îngenunchem
În
timpul săvârșirii Sfintei Liturghii?
Când
și de ce îngenunchem la Sfânta Liturghie? – Sensul unei tradiții vii
Participarea
la Sfânta Liturghie nu înseamnă doar prezență fizică în biserică, ci și
implicarea întregii persoane: minte, inimă și trup. Gesturile pe care le facem
în timpul slujbei – semnul crucii, închinarea, ridicarea mâinilor, metaniile
sau îngenuncherea – nu sunt simple obiceiuri exterioare, ci exprimă credința și
starea sufletească a omului înaintea lui Dumnezeu.
Îngenuncherea
ocupă un loc important în viața liturgică a Bisericii. Ea exprimă smerenia
omului în fața Creatorului, recunoașterea dependenței sale de Dumnezeu și
dorința de a cere milă, iertare și ajutor. Din cele mai vechi timpuri, oamenii
au simțit nevoia să-și plece genunchii înaintea lui Dumnezeu ca semn de respect
și adorare.
Totuși,
Sfânta Liturghie nu este în întregime o slujbă de pocăință, ci una a bucuriei
și a întâlnirii cu Hristos Cel înviat. Din acest motiv, tradiția ortodoxă nu
recomandă ca credinciosul să stea în genunchi pe toată durata slujbei. Poziția
firească este statul în picioare, care exprimă atenție, participare și respect.
Există
însă anumite momente cu o încărcătură spirituală aparte în care îngenuncherea
are un sens profund:
La
Vohodul Mic – ieșirea cu Sfânta Evanghelie amintește
de începutul propovăduirii Mântuitorului. Credincioșii își exprimă respectul
față de Hristos și față de cuvântul Său.
La
citirea Sfintei Evanghelii – acesta este momentul în care
Dumnezeu vorbește comunității prin cuvântul Său. Ascultarea trebuie să fie
însoțită de atenție și evlavie.
La
Vohodul Mare – ieșirea cu Cinstitele Daruri amintește
de drumul Mântuitorului spre jertfă și spre mormânt. Îngenuncherea devine
expresia respectului față de taina care urmează să se săvârșească.
La
prefacerea Sfintelor Daruri – acesta este centrul Sfintei
Liturghii, momentul în care pâinea și vinul devin Trupul și Sângele Domnului
prin lucrarea Duhului Sfânt. Este punctul cel mai profund al slujbei și
momentul în care întreaga comunitate își pleacă sufletul și trupul înaintea lui
Dumnezeu.
Participarea
la Liturghie nu presupune doar să asistăm la o slujbă, ci să intrăm într-o
întâlnire vie cu Dumnezeu. Gesturile liturgice devin limbajul trupului prin
care credința noastră prinde formă și exprimare[1].
[1] Pr.
Prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și
înnoire în slujirea liturgică, vol. I, ediția a II-a, ed. Trinitas,
București, 2014, pp. 91-97.
Valentine`s Day - Pr. Prof. dr. Viorel Sava (Adaptare pentru blog)
Valentine`s Day
După
anul 1989, România a intrat într-un proces accelerat de deschidere către lumea
occidentală. Odată cu progresul tehnologic, libertatea de exprimare și accesul
la civilizația occidentală, au fost preluate și numeroase modele culturale și
spirituale străine de tradiția creștină răsăriteană. Dacă în domenii precum
tehnica, organizarea socială sau responsabilitatea civică influențele
occidentale au adus multe beneficii, în plan spiritual lucrurile au devenit mai
complicate. Tot mai mulți oameni au început să se îndepărteze de viața
religioasă autentică, iar valorile creștine au fost treptat înlocuite de modele
centrate pe consum, divertisment și satisfacerea imediată a dorințelor
personale.
Această
criză spirituală se reflectă în numeroase comportamente întâlnite mai ales în
rândul generațiilor tinere: consumul de alcool, tutun și droguri, dependența de
divertisment superficial, pornografia, violența sau promovarea excesivă a unei
libertăți fără limite morale. Toate acestea nu sunt doar simple manifestări
sociale, ci expresia unui gol sufletesc tot mai profund. Omul modern caută
pace, sens și iubire, dar încearcă să le găsească în lucruri care nu pot oferi
împlinire adevărată.
În
acest context a fost preluată și sărbătoarea Valentine’s Day, devenită foarte
populară și în România. Ziua de 14 februarie este asociată astăzi cu imaginea
iubirii romantice, însă manifestările moderne au ajuns să fie dominate aproape
în totalitate de aspectul comercial: reclame, cadouri, petreceri, concursuri și
promovarea unei culturi a consumului. Sărbătoarea produce mult entuziasm
exterior, dar foarte puțină reflecție asupra sensului autentic al iubirii.
Sfântul
Valentin, de la care provine numele acestei zile, a fost un martir creștin din
primele secole. Tradițiile istorice vorbesc despre unul sau chiar doi martiri
cu acest nume, însă viața lor nu are legătură cu imaginea modernă a „patronului
îndrăgostiților”. Nu există mărturii care să arate că acești sfinți ar fi fost
asociați cu relațiile romantice sau cu manifestările actuale dedicate zilei de
14 februarie. Asocierea dintre Sfântul Valentin și cultura modernă a iubirii
romantice s-a format mult mai târziu, pe fondul unor tradiții populare și al
unor influențe păgâne din lumea romană.
Din
perspectivă creștină, iubirea nu este redusă la emoție trecătoare sau la
atracție fizică. Iubirea adevărată presupune responsabilitate, jertfă, curăție
sufletească și binecuvântarea lui Dumnezeu prin Taina Cununiei. Relația dintre
doi oameni este chemată să devină o comuniune sfântă, întemeiată pe fidelitate
și respect reciproc. De aceea, transformarea iubirii într-un spectacol public,
într-un produs comercial sau într-o simplă experiență trupească este văzută ca
o deformare a sensului profund al iubirii.
Manifestările
asociate adesea acestei zile — petreceri excesive, promovarea relațiilor
superficiale, concursurile și spectacolele care banalizează intimitatea — sunt
considerate expresii ale unei culturi care pune accentul mai mult pe plăcere
decât pe responsabilitate morală. În loc să înalțe iubirea, multe dintre aceste
manifestări o reduc la consum și divertisment.
Societatea
contemporană promovează tot mai mult modele construite de mass-media, filme,
seriale și cultura comercială. În locul modelelor sfinte oferite de Hristos și
de sfinți, omul modern ajunge să admire celebrități, influenceri și personaje
care promovează succesul exterior, libertatea fără limite și satisfacerea
egoismului personal. Astfel, valorile creștine sunt marginalizate, iar viața
spirituală devine tot mai puțin importantă pentru mulți oameni.
În
primele secole creștine, Biserica s-a confruntat cu situații asemănătoare.
Multe sărbători păgâne erau însoțite de excese, petreceri și manifestări
imorale. Răspunsul Bisericii nu a fost doar condamnarea lor, ci și oferirea
unui sens nou, duhovnicesc. Prin post, rugăciune, slujbe și cateheză, anumite
momente din viața socială au fost transformate și orientate spre Dumnezeu.
Și
astăzi, adevăratul răspuns la confuzia spirituală a lumii moderne rămâne viața
duhovnicească. Nu este suficientă doar critica fenomenelor contemporane, ci
este nevoie de apropierea oamenilor de Biserică, de educație religioasă, de
dialog sincer și de redescoperirea valorilor creștine autentice. Mai ales
tinerii au nevoie să descopere că pacea sufletească și iubirea adevărată nu se
găsesc în excesele promovate de societate, ci în relația cu Dumnezeu și în
trăirea unei vieți curate și responsabile.
Credința
nu trebuie să rămână doar o idee sau un sentiment interior, ci trebuie să se
vadă în viața concretă a omului, în alegerile sale, în comportament și în modul
în care își trăiește relațiile cu ceilalți. Omul este chemat să devină lumină
în lume prin faptele sale bune, prin echilibru, discernământ și prin păstrarea
valorilor care dau sens și demnitate vieții[1].
[1]
Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „Valentine`s Day”, în Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „În Biserica Slavei Tale” Studii de
teologie și spiritualitate liturgică, vol. 1, Doxologia, Iași, 2012, pp.
105-110.












