sâmbătă, 22 noiembrie 2025
duminică, 16 noiembrie 2025
Ce mai scrie prin „Vieţile Sfinţilor”… (exemple de pseudo-aghiografie) - © Episcop Petru Pruteanu
Ce mai scrie prin „Vieţile Sfinţilor”… (exemple de
pseudo-aghiografie)
de Episcop Petru Pruteanu
După
cum scria părintele Agapie Corbu într-un studiu introductiv, „Vieţile
Sfinţilor” şi viaţa bisericească în general este „infiltrată astăzi tot
mai mult de o evlavie contrafăcută, de un joc de-a duhovnicia, de o mimată
sfinţenie care se lasă lesne sesizată datorită exceselor sentimentale, a
disocierii de ascetism, a pietismului adogmatic centrat pe el însuşi…”.
Acelaşi teolog spune că, pe lângă aghiografia veritabilă, avem şi multă
pseudoaghiografie, care „alege calea lipsită de acrivie intelectuală şi
de efort oferită fie de stereotipurile retorice emoţionante, uşor de manevrat
şi cu un efect verificat, fie de sfătoşenia cu iz popular, cu predilecţie
slavon, autoidentificate cu tradiţionalismul, cu ortodoxia şi trăirea, dar în
acelaşi timp exclusiviste şi lesne de mişcat spre fanatism… Aghiografia de
acest tip îşi merită cu prisosinţă prefixul „pseudo” şi păcătuieşte faţă de
pliroma Bisericii cel puţin în două feluri: primul, poate cel mai grav, este că
oferă credinciosului spre trăire o literatură, o ficţiune, un univers imaginar
construit, ce-i drept, din elemente bisericeşti şi elemente istorice reale
minime, a căror puţinătate este înghiţită de opulenţa expresiilor
înduioşătoare, de mulţimea detaliilor emoţionate stereotipice…, de clişee pe
care cititorul pios le aşteaptă inconştient ca să se mângâie la descoperirea
lor. Al doilea este consecinţa celui dintâi: întruparea şi asimilarea duhului
acestui gen literar de către o anumită pătură a fiilor Bisericii, monahi sau
mireni, şi identificarea lui cu adevărata evlavie ortodoxă „după Sfinţii
Părinţi”… Minciuna anistorică autogenerată de schemele retoricii
pseudoaghiografice şi-a atins astfel ţelul: a otrăvit trăirea Bisericii cu o
pseudotrăire, cu o pseudoevlavie osificată în manierisme de vorbire şi de
purtare, pretinse norme de duhovnicie, model unic de viaţă evlavioasă, tip al
urmării lui Hristos” (pp. XXVII-XXIX).
Este
adevărat că părintele Agapie nu aduce exemple concrete de pseudoaghiografie,
decât „romanul duhovnicesc Varlaam şi Ioasaf, strecurat sub
numele Sfântului Ioan Damaschin, dar fiind în realitate o prelucrare a Vieţii
lui Buddha” (nota 45, p. XXVIII).
Probabil
mulţi se întreabă: dar sunt şi alte exemple? Păi, o bună parte din istoriile
scrise în cele 12 volume ale Vieţilor Sfinţilor, traduse în
română după lucrarea lui Dimitrie al Rostovului (sec. XVII), se înscriu fără
echivoc la pseudoaghiografie. Sfidând logica, istoria şi chiar bunul simţ,
multe din aceste Vieţi redau „ad literam” cuvântări întregi şi
mărturisirile a zeci de martiri din sec. III-IV, încât ne întrebăm cine a stat
cu reportofonul să le înregistreze? Multe detalii aghiografice sunt identice,
fiind schimbat doar numele eroului. De unde ştie autorul toate acestea? De
nicăieri! Le-a inventat singur sau a consemnat în scris legendele inventate de
câteva generaţii de dinaintea lui! Începuturile unei astfel de abordări l-a
făcut Simeon Metrafrastul (sec. X) şi ucenicii lui (sec. XI) care, deşi au
lucrat cu izvoare ceva mai sigure, au completat istoriile cu legende şi „clişee
aghiografice” care se regăsesc la fiecare al doilea sau al treilea sfânt.
Trebuie să recunoaştem că pe alocuri, Dimitrie al Rostovului este chiar mai
logic decât Simeon şi ucenicii săi.
Poate
vom avea vreodată o ediţie critică a Vieţilor Sfinţilor, căci
stăm foarte prost la acest capitol în teologia românească. Dar, până una-alta,
aş vrea să scriu despre două exemple concrete de pseudoaghiografie:
I. În
primul mileniu, nimeni n-a scris nimic despre întâlnirea dintre Sf. Vasile cel
Mare şi Efrem Sirianul/Sirul. Prin sec. X-XI brusc apare legenda conform
căreia, Cuviosul Efrem l-a vizitat pe Sf. Vasile cel Mare, a fost hirotonit
diacon de acesta şi chiar a primit de la el harisma vorbirii în limba greacă.
Informaţia o aflăm în mss Vat. Syr. 117 (de pe la anul 1100), dezvoltată
apoi în alte variante (vezi: mss Lond. Brit. Lib. Or. 4404 şi Or. 9384). Ca să
nu lungim vorba, este suficient să arătăm două anacronisme evidente din
aceste Vieţi: autorul, deşi se pretinde a fi un bun cunoscător al
activităţii lui Efrem Sirianul, spune că Sf. Vasile cel Mare (†379) a murit
înaintea Sf. Efrem (†373); iar într-o descriere despre Edessa acesta spune că
râul Daisan curgea în jurul oraşului, neştiind că până în timpul lui Justinian
(527-565) râul curgea prin oraş şi abia apoi i s-a modificat cursul din cauza
unei inundaţii puternice în 525.
Se
pare că toate legenda a pornit de la menţionarea unui „sirian” [ο Σύρος] anonim
de către Sf. Vasile cel Mare (Basil. Magn. Hom. in. Hex. 2.
6; Idem. De Spirit. Sanct. 29), pe care istoricul Sozomen l-a
identificat cu Cuviosul Efrem Sirianul. Dar de la această singură menţiune
răzleaţă şi până la o legendă siropoasă este cale lungă. Cineva însă a
scurtat-o…
În
aceeaşi categorie a mitului se înscrie şi „minunea” Sf. Vasile cel Mare, când
acesta ar fi deschis uşile unei biserici preluate de arieni, cântând imnul
„Sfinte Dumnezeule…”. Istoricii însă arată că imnul a apărut abia pe la
jumătatea sec. V, în timpul patriarhului Proclu, iar pretinsa minune vine din
acelaşi obscur secol al XI-lea. Şi iarăşi anacronismele îi dau de gol pe falşii
aghiografi! De aceea, marele patrolog Stelianos Papadopoulos, scriind Viaţa detaliată
a Sf. Vasile cel Mare, nu vorbeşte nimic nici despre "minunea"
deschiderii bisericii preluate de arieni şi nici despre întâlnirea dintre
Vasile şi Efrem Sirianul.
II. Un
alt exemplu interesant este cel al pălmuirii lui Arie de către Sf. Nicolae al
Mirelor Lichiei la primul Sinod Ecumenic.
Primele
istorisiri despre Sfântului Nicolae nu vorbesc nici despre pălmuirea lui
Arie şi nici măcar despre participarea lui la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325).
De asemenea, toate actele istorice referitoare la primul Sinod Ecumenic nu fac
nici o referire la participarea sau intervenţiile Sf. Nicolae. Probabil, chiar
dacă a participat, nu s-a remarcat cu nimic din ceata celor 318 Părinţi.
Apropo,
lucrurile sunt şi mai obscure atunci când vorbim de Sf. Spiridon al
Trimitundelor. Sozomen (Istoria bisericească I, 11) descrie minunea lui
cu legarea hoţilor de oi, scrie despre vorbirea cu fata moartă, vorbeşte despre
grija de săraci şi chiar aminteşte despre participarea Sf. Spiridon la un Sinod
din Creta, dar nu zice nimic despre participarea lui la Sinodul de la Niceea şi
nici despre minunea cărămizii. La fel şi Socratie Scolasticul (Istoria
bisericească I, 12), care se laudă că a vorbit cu cretanii despre minunile Sf.
Spiridon şi a citit câteva întâmplări în latină la Rufin, aminteşte de aceeaşi
minune cu hoţii de oi şi despre vorbirea cu fata moarte, dar nu aminteşte nimic
despre participarea lui la Sinodul I Ecumenic şi nici despre minunea cărămizii.
Cred că această minune, dacă ar fi avut loc în realitate, era să fie consemnată
nu doar de istorici, ci ar fi fost un argument puternic pentru orice teolog
trinitar din sec. IV, inclusiv pentru marii capadocieni. Dar iată că minunile
atât de dragi nouă şi pe care „nebunii de arieni” chipurile le-au ignorat, apar
în istorie abia în sec. XI. Dacă o fi avut la bază nişte tradiţii orale mai
vechi, nu ştim, dar pare mult prea suspect că marii teologi şi istorici ai
Bisericii nu amintesc de aşa întâmplări cu totul speciale.
Dar
să revenim la Sfântul Nicolae…
Într-un
cuvânt de laudă la pomenirea Sf. Nicolae (PG 97:1192-1205), Sf. Andrei
Criteanul (sec. VIII) se întrebă retoric: „Cine nu se va minuna de chipul
tău liniştit şi nevinovat? De duhul tău iubitor de pace şi de smerenie?”,
iar aceasta nu o spunea în contextul filantropiei, ci descriind convertirea la
ortodoxie a unui oarecare episcop marcionit pe nume Theognost. Iată
relatarea: „[Nicolae] i-a contrazis rătăcirea prin cuvintele Scripturii
până l-a convertit de la minciună la adevăr. Dar întrucât în el
[Theognost – n.n.] se ascundea o tulburare din pricina acelor
contraziceri, observând aceasta, cu cuvinte înălţătoare i-a spus acel sfat
apostolic: să nu apună soarele peste mânia voastră (Efeseni 4:26). Fratele meu,
hai să ne împăcăm!”
În
această relatare vedem exact „chipul blândeţii” de care vorbeşte şi troparul
Sfântului Nicolae, iar caracterul bătăios din istoria cu Arie pare
inacceptabil, chiar dacă în decursul timpului a căpătat o „justificare
teologică” (cf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Statui, 1:12).
În
sec. X Simeon Metafrast, scriind pentru prima dată o viaţă completă
a Sfântului Nicolae, spune despre el următoarele: „Minunatul Nicolae de
asemenea a fost prezent la acest Sfânt Sinod [din Niceea – n.n.] şi
cu convingere s-a ridicat împotriva ereziei lui Arie”, fără să zică nimic
despre pălmuire sau întemniţarea lui de către împăratul Constantin. La fel şi
slujba închinată Sfântului sugerează doar lupta cu cuvântul împotriva
ereziilor (cf. Mineiul pe luna decembrie, ziua 6), nu şi aplicarea
forţei fizice. Abia în sec. XVI un teolog grec pe nume Damaschin Studitul
(†1580), ajuns mai târziu mitropolit de Nafpaktos şi Arta, într-o predică a sa,
vorbeşte pentru prima dată despre pălmuirea lui Arie de către Sfântul Nicolae
şi, ca de obicei, pune această informaţie pe seama unei „tradiţii foarte
vechi”. În secolul următor, legenda a fost preluată de Dimitrie al Rostovului
şi aşa s-a răspândit în întreaga lume. În acelaşi secol al XVII-lea, pentru
prima dată apar şi icoane ale pălmuirii lui Arie, iar unele îl prezintă pe Sf.
Nicolae ca un tiran, care cu mâna stângă îl ţine de barbă pe Arie, iar cu
dreapta îi scoate ochii. Cred că dacă nu ieşeau la iveală toate aceste legende
(datorită unui studiu al părintelui prof. Liveriy Voronov, Jurnalul
Patriarhiei Moscovei, nr. 6-7/1961), înflorirea şi exagerarea lor nu
s-ar fi oprit aici…
Mai
precizăm că Sf. Nicolae din Mira Lichiei († 6 decembrie 345) este altul
decât Nicolae al Patarelor, unchiul episcopului de Mira, şi cu totul altul
decât Sf. Nicolae episcop de Pinar şi stareţ în Mănăstirea
Sionului († 10 decembrie 564). Se pare că acesta din urmă a avut o
activitate filantropică şi mai fructuoasă decât Nicolae din Mira, iar faptul că
provenea tot din provincia Lichiei i-a făcut pe mulţi să
transfere elementele din viaţa lui Nicolae din sec. VI celui din sec. IV.
Observăm deci o altă greşeală clasică care ar putea să ne ajute să
înţelegem, de exemplu, de ce avem vreo 3 perechi de sfinţi fraţi „Cosma şi
Damian”, toţi „doctori fără de arginţi” şi cu vieţi
asemănătoare…
Ceea
ce am scris mai sus se poate uşor verifica după surse şi ediţiile critice ale
acestor Vieţi de Sfinţi. Din păcate, să deosebeşti falsul de
autentic în toate Vieţile Sfinţilor (cele 12 volume), mi
se pare un lucru aproape imposibil. În anumite cazuri însă, efortul se
justifică, mai ales că opulenţa minunilor nu ne ajută, ci ne sufocă, iar acesta
se observă şi în tendinţele pseudo-ortodoxe contemporane ale iubitorilor de
Masluri şi exorcisme.
Clar
că în vieţile sfinţilor s-au întâmplat multe minuni, dar nu tot ce se scrie
prin cărţi este autentic şi, bineînţeles, nu-i obligatoriu ca orice sfânt să fi
făcut minuni. Evanghelia (Matei 7:22-23) arată clar că minunile nu sunt un
criteriu sănătos de evaluare a sfinţeniei! Şi dacă e greu să aflăm ce este şi
ce nu este autentic în Vieţile Sfinţilor, cel puţin să nu cădem
într-o falsă pioşenie, în care adevărul de credinţă nu mai are nevoie de
argumente teologice şi de credinţă, ci se bazează numai pe „minuni” sau, în
cazul neacceptării acestora, pe „palme binecuvântate”. Un alt fel de
inchiziţie…
P.S.
Nu vă grăbiţi cu anatemele! Şi să nu credeţi că sectarii (n.n. aici aș folosi alt cuvânt) vor afla toate aceste
detalii istorice abia de la mine. Ei le ştiu demult şi uneori pe dreptate ne
critică… Am devenit prea creduli în asimilarea diferitor legende şi tradiţii
populare în corpul Sfintei Tradiţii a Bisericii. Nu tot ce este tradiţie
într-un sat („ortodox”) este neapărat şi parte a Sfintei Tradiţii a Bisericii!
Acest lucru trebuie să-l credem mai întâi noi, apoi să-l spunem şi sectarilor…
Sursa:
https://www.teologie.net/2014/08/24/ce-mai-scrie-prin-vietile-sfintilor-exemple-de-pseudo-aghiografie/
miercuri, 12 noiembrie 2025
15 citate ale Sfântului Ioan Gură de Aur
15 citate ale Sfântului Ioan Gură
de Aur
1.
De ce a iubit Dumnezeu lumea? Pentru nici un alt
motiv decât acela că este bun.
2. Dumnezeu
ne iubește mai mult decât ne iubim noi pe noi înșine.
3. Dumnezeu
este mai iubitor decât oricare alt tată.
4. Nu
există vreun păcat care să nu poată fi biruit de generozitatea Domnului.
5.
Astfel este firea iubirii: nu se ofilește de
trecerea timpului, nici nu este umbrită de greutatea situaților, ci rămâne
totdeauna înfloritoare.
6.
Iubirea îți arată pe aproapele așa cum te arată pe
tine, și te învață să te bucuri pentru binele aceluia, așa cum te bucuri pentru
cele bune ale tale, și -i accepți defectele, precum le accepți pe ale tale.
7.
Gândește-te la toate binefacerile lui Dumnezeu pe
care le-a făcut către tine în toată viața ta, și cu siguranță că vei găsi multe
lucruri ce ți s-au făcut, nu numai în întreaga ta viață, ci chiar pe parcursul
unei zile din viața ta. Iar dacă Dumnezeu ar fi vrut să așeze în fața noastră
toate facerile de bine pe care ni le dăruiește zilnic, și pe care nu le băgăm
în seamă sau nu le știm, nu am mai putea nici să le măsurăm.
8.
Dumnezeu la rânduiește pe toate conform
propriului nostru interes, însă noi nu cunoaștem cauza celor ce au loc. De
aceea, trebuie să slăvim iubirea Sa de oameni cea nedescrisă. Această au fost
spuse de noi pentru siguranța voastră, încât să arătați mare recunoștință și să
nu cercetați planurile lui Dumnezeu.
9.
Dacă este auzită rugăciunea ta, continuă să-i
mulțumești lui Dumnezeu. Dacă iarăși nu ai fost auzit, continuă cu stăruință
rugăciunea ta, ca să fii auzit. Să nu zici: „M-am rugat foarte mult și nu am
fost auzit”, fiindcă și acest lucru de multe ori se face spre binele tău. Căci știe
că ești leneș și cu sufet împuținat, și dacă reușești ceea ce ai nevoie pleci
și nu te mai rogi. Având în vedere ceea ce tu ceri, Acesta nu îți dă imediat,
pentru ca tu să vorbești mai des cu El și să te preocupe rugăciunea.
10.
Pe cel care dorește să fie bun, nimic nu îl
împiedică, chiar dacă se găsește în fața celor mai rele lucruri.
11.
Asta înseamnă bunătate: când cineva rabdă cu
blândețe, nedreptățit de cei ce sunt mai puternici decât el, și atunci când se
retrage, jignit fiind de cei ce sunt considerați a fi mai prejos decât el.
12.
Lângă Dumnezeu nimic nu este trecător, nimic
stricăcios.
13.
Sfinții nu au dus lipsă de supărări, dar și când
se aflau în acestea erau ajutați de Dumnezeu.
14.
Nu există nimic mai murdar decât sufletul care
blestemă, nici mai necurat decât limba care se despică în două cu astfel de cuvinte
rele.
15.
Să nu-l blestemi pe cel care te rănește, fiindcă
și această vătămare o suporți și rod nu câștigi dacă-l blestemi. Și de pagubă ai
parte, dar și plata o pierzi. Aceasta este culmea lipsei de minte. Să suportăm
ceea ce este mai greu pentru noi și să nu îndurăm ceea ce este mai ușor.
Bibliografie:
Sfântul Ioan Gură de Aur, Texte ales, vol. I, II, III, IV, V, VI, ed. Bunavestire / Credința
Ortodoxă, 2012, 2013, 2015, 2016.
Scrisoarea a 125-a a Sfântului Ioan Gură de Aur către episcopul Chiriac, aflat și el în surghiun
Căutând pe net nu am găsit nici unde
scrisoarea 125 a Sfântului Ioan Gură de Aur către episcopul Chiriac, un al
episcop aflat în surghiun. De aceea având în vedere că a fost și praznicul
Sfinților Trei Ierarhi, am considerat să vă pun în atenție această scrisoare
plină de semnificații duhovnicești, care pot sluji tuturor oamenilor mai ales
atunci când sunt la necazuri și supărări.
Scrisoarea a 125-a a Sfântului Ioan
Gură de Aur către episcopul Chiriac, aflat și el în surghiun[1]
Haide să-ți storc
iarăși buboiul tristeții, să-ți împrăștii gândurile care au adus norul acesta!
Ce te întristează, ce te amărăște? Că e cumplită furtuna și amar prăpădul care
a cuprins Biserica? Aceasta o știu și eu, nu te contrazic. Dar, dacă vrei, am
să-ți zugrăvesc o icoană a celor ce se petrec acum. Vedem o mare răvășită de
furtună până în adâncuri, iar corăbierii, în loc să țină în mâini cârma și
vâslele, își strâng în mâini genunchii, neștiind ce să facă în fața greutăților
furtunii; nu se mai uită nici la cer, nici la mare, nici la uscat, ci stau
întinși în așternuturile lor, plângând și văitându-se. Așa se întâmplă pe mare.
Pe marea noastră, însă, furtuna este mai cumplită, valurile mai primejdioase.
Dar roagă-L pe Stăpânul nostru Hristos! El nu biruie furtuna cu tehnica unui
maistru corăbier, ci cu un semn potolește tulburarea. Dacă L-ai ruga de multe
ori și nu te-a auzit, nu-ți pierde curajul! Are Bunul Dumnezeu acest obicei.
N-ar fi putut oare să-i scape pe cei trei tineri din Babilon ca să nu fie
aruncați în cuptorul cel de foc? Dar după ce au fost duși în robie, după ce au
fost duși în țară barbară, după ce și-au pierdut patria, după ce pierduseră
nădejdea în totul, după ce nu le mai rămăsese nimic, atunci Dumnezeu,
Adevăratul nostru Dumnezeu, a făcut minunea și a împrăștiat focul. Focul neputând
suferi virtutea drepților, a izbucnit afară și i-a ars pe cei pe care i-a găsit
lângă cuptorul caldeean[2].
Tinerilor însă li s-a prefăcut cuptorul în biserică; au chemat în jurul lor
întreaga fire, și pe cea văzută, și pe cea nevăzută, pe îngeri și puterile; și
astfel, adunându-le pe toate la un loc, tinerii ziceau: „Binecuvântați, toate lucrurile Domnului, pe Domnul”[3]. Ai
văzut că răbdarea drepților a prefăcut focul în rouă, l-a rușinat pe tiran și
l-a făcut pe împărat să trimită scrisori în toată lumea, în care spunea: „Mare este Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și
Abed-Nego”[4]?
Și iată ce pedeapsă dădea celor ce spuneau vreun cuvânt împotriva tinerilor:
casa le era confiscată și averile luate[5].
Așadar,
nu te întrista, nu te neliniști. Eu, când am fost izgonit din oraș, n-am gândit
așa, ci îmi spuneam: <<Dacă vrea
împărăteasa să mă surghiunească, surghiunească-mă! „Al Domnului este pământul
și plinirea lui>>[6]. Dacă
vrea să mă fierăstruiască, fierăstruiască-mă! Isaia îmi este pildă[7]. Dacă vrea
să mă înece în mare, mi-aduc aminte de Iona[8]. Dacă
vrea să mă arunce în cuptor, am pe cei trei tineri care au suferit la fel[9]. Dacă
vrea să mă dea fiarelor sălbatice, mi-aduc aminte de Daniel, care a fost
aruncat în groapa cu lei[10]. Dacă
vrea să mă omoare cu pietre, omoară-mă! Am pe Ștefan, întâiul mucenic[11]. Dacă
vrea să-mi ia capul, să mi-l ia! Am pe Ioan Botezătorul[12]! Dacă
vrea să-mi ia averile, să mi le ia! <<Gol
am ieșit din pântecele mamei mele, gol mă voi întoarce>>[13]. Pe
mine mă înseamnă Apostolul: <<Dumnezeu
nu caută la fața omului>>[14];
și <<Dacă aș plăcea oamenilor, n-aș
fi robul lui Hristos>>[15]. Iar David mă înarmează când spune: <<Și am grăit întru mărturiile Tale
înaintea împăraților și nu m-am rușinat>>”[16].
Multe
au ticluit împotriva mea! Spun că am împărtășit pe unii după ce au mâncat. Dacă
am făcut una a aceasta, să fie șters numele meu din cartea episcopilor, să nu
fie scris în cartea credinței ortodoxe! Dacă am făcut una ca aceasta, să mă
scoată Hristos din împărăția Sa! Iar dacă tot mai susțin această, dacă tot se
încăpățânează, să-l doboare atunci și pe Pavel, care a botezat o casă întreagă
după ce au mâncat[17]. Să-l
doboare chiar pe Domnul, Care după Cină, i-a împărtășit pe apostoli[18]. Spun
că m-am culcat cu femei. Dezbrăcați-mi trupul meu, și veți găsi mortificarea
mădularelor mele. Dar toate acestea le-au făcut din invidie. Negreșit te
întristezi, frate Chiriac, că aceia care m-au surghiunit se plimbă cu
îndrăzneală prin piață, că au suite mari în urma lor! Dar, iarăși, adu-ți
aminte de bogat și de Lazăr! Cine s-a chinuit în lumea aceasta și cine s-a
desfătat? Cu ce l-a vătămat pe Lazăr sărăcia? N-a fost urcat atletul și
biruitorul în sânurile lui Avraam? Ce i-a folosit bogatului că s-a desfătat în
profiră și vizon? Unde sun lictorii? Unde sunt însoțitorii și mesele
împărătești? N-a fost dus ca un hoț legat în mormânt, plecând din lume cu
sufletul gol? Nu striga el zadarnic: „Părinte
Avraam, trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă să-mi răcorească
limba, căci cumplit mă chinui”[19]? Pentru
ce-l numești, bogatule pe Avraam tată, când nu i-ai imitat viața? Acela găzduia
în casa lui pe orice om, tu nu te-ai îngrijit nici de un sărac. Nu trebuie dar
plâns și tânguit că n-a fost vrednici de o picătură de apă, când a avut atâta
bogăție! N-a primit nici o picătură de apă, pentru că n-a dar săracului nici
măcar firimituri. N-a semănat în timpul iernii milostenia. A venit iarna, și
n-a secerat. Și asta e o rânduială a Stăpânului, că i-a pus pe păcătoși cu
pedepsele lor față cu drepții cu răsplățile lor, ca să se vadă unii pe alții și
să se cunoască unii pe alții. Atunci, fiecare mucenic îl va vedea pe tiranul
lui și fiecare tiran îl va vedea pe mucenicul pe care l-a chinuit. Nu sunt
cuvintele mele. Ascultă ce zice Înțelepciunea: „Atunci va sta cu multă îndrăznire dreptul înaintea feței celor ce l-au
necăjit pe el”[20]. După
cum unui călător care merge pe arșiță, ars de sete și topit de foame, când dă
de un izvor și de o masă bogată cu tot felul de mâncăruri pe ea, dar este
împiedicat de unul mai puternic să se atingă de masă și să guste din mâncăruri,
i se mărește chinul și suferința, că stă lângă masă, dar nu poate să mănânce că
stă lângă izvor și nu poate să bea, tot așa și în ziua judecății, cei
necredincioși îi văd pe sfinți veselindu-se, dar nu pot să guste din masa
împărătească. Dumnezeu vrând să-l pedepsească pe Adam, l-a pus să lucreze
pământul în fața raiului, ca să aibă totdeauna durerea în suflet văzând fiecare
zi locul acela plăcut din care a ieșit. Da, aici nu ne întâlnim cu alții, dar
acolo nimeni nu ne împiedică să ne vedem unii pe alții. Îi vom vedea pe cei ce
ne-au surghiunit, așa cum l-a văzut Lazăr pe bogat și cum îi vor vedea
mucenicii pe tirani. Nu te întrista, dar! Adu-ți aminte de cuvintele
profetului, care spune: „Nu vă temeți de
ocara oamenilor și nu vă lăsați doborâți de hulirea lor; ca lâna de molii, așa
se vor mânca, și ca o haină se vor învechi”[21].
Gândește-te că Stăpânul a fost prigonit chiar din scutece, că Cel ce ține lumea
a fost aruncat în pământ barbar, fiindu-ne nouă pildă, ca să nu ne pierdem
curajul în încercări. Adu-ți aminte de patimile Mântuitorului! Câte ocări n-a
suferit pentru noi! Unii îl numeau samaritean, alții că are că are în el pe
diavolul, că e mincinos și profet mincinos. Spuneau: „Iată om mâncător și băutor de vin”[22]; „Cu domnul dracilor îi scoate pe draci”[23]. Ce ai
de zis când L-au dus să-L arunce în prăpastie și când L-au scuipat în față? Ce
ai de zis când L-au îmbrăcat cu hlamidă, când L-au încununat cu spini, când se
închinau Lui în bătaie de joc, când Îl batjocoreau în tot felul? Ce ai de zis
când Îi dădeau palme, când L-au adăpat cu oțet și fiere, când L-au lovit cu
trestie peste cap, când Îl târau câinii aceia setoși de sânge? Ce ai de zis
când era gol la patimi, când toți ucenicii L-au părăsit când unul L-a vândut,
altul L-a tăgăduit, iar ceilalți au luat-o la fugă, și numai El stătea gol în
mijlocul mulțimii aceleia? Că era atunci o sărbătoare care i-a adunat pe toți.
Ce ai de zis când L-au răstignit în mijlocul făcătorilor de rele, ca pe un
făcător de rele, când stătea pe cruce neîngropat, că nici nu l-au coborât de pe
cruce până ce nu L-a cerut cineva ca să-L îngroape? Adu-ți aminte că nu I s-a
făcut slujbă de înmormântare și că au răspândit zvon rău împotriva Lui: cum că ucenicii
L-au furat, că n-a înviat. Adu-ți aminte că și apostolii au fost izgoniți
pretutindeni, că stăteau ascunși și nu puteau să se arate în orașe. Adu-ți
aminte că Petru a fost ascuns de Simon curelarul[24], iar
Pavel, de o vânzătoare de purpură[25], că nu
aveau încredere în cei bogați. Dar pe urmă toate s-au limpezit. Tot așa și
acum, nu te întrista! Am auzit și eu de flecarul acela, de Arsachie, pe care
l-a pus împărăteasa pe scaunul episcopal, că i-a prigonit pe toți frații care
n-au vrut să aibă părtășie cu el, pe mulți dintre ei i-a aruncat în închisoare
din pricina mea. Are înfățișare de oaie, dar este lup; are chip de episcop, dar
este adulter. Că este adulteră femeia care trăiește cu un alt bărbat cât timp
bărbatul ei este în viață. Tot așa și acesta este adulter, nu cu trupul, ci cu
duhul, că, fiind eu în viață, mi-a răpit scaunul Bisericii.
Îți
trimit această scrisoare din Cucuson, unde a poruncit împărătească să fiu
surghiunit. Multe necazuri am avut pe drum, dar n-am ținut seamă de ele. Când
am ajuns în Capadocia și în Taurocilicia, au ieșit întru întâmpinarea mea multe
cete de sfinți părinți, și nu numai aceștia, ci și mulțime de monahi și
monahii, care vărsau nemuritoare izvoare de lacrimi. Plângeau când vedea că
sunt dus în surghiun și spuneau între ei: „Mai de folos era ca soarele să-și acopere
razele lui decât să tacă gura lui Ioan”. Acestea m-au tulburat și m-au
întristat, că-i vedeam pe toți plângând pentru mine. De toate celelalte
necazuri ce-am avut pe drum n-am ținut seama. Tare bine m-a primit episcopul
orașului acestuia și mi-a arătat multă dragoste, atâta dragoste încât, dacă ar
fi fost cu putință și dacă eu n-aș fi păzit canoanele, mi-ar fi dat scaunul lui
episcopal. Te rog dar, stăruitor te rog, căzându-ți la picioare, aruncă jalea
tristeții tale, fă pomenire de mine în fața lui Dumnezeu și, te rog,
răspunde-mi la scrisoare.[i]
[1]
Scrisă din Cucuson în anul 404.
[2]
Cf. Dan. 3, 22.
[3]
Cânt. tin. 34.
[4]
Dan. 3, 28.
[5]
Cf. Dan. 3, 29.
[6]
Ps. 23, 1.
[7]
Cf. Evr. 11, 37.
[8]
Cf. Iona 1, 15.
[9]
Cf. Dan. 3, 21.
[10]
Cf. Dan. 6, 17.
[11]
Cf. Fapte 7, 58.
[12]
Marcu 6, 27.
[13]
Iov 1, 21.
[14]
Gal. 2,6.
[15]
Gal. 1, 10.
[16]
Ps. 118, 46.
[17]
Cf. Fapte 16, 33.
[18]
Cf. Matei 26, 36.
[19]
Luca 16, 24.
[20]
Înț. Sol. 5, 1.
[21]
Is. 51, 7-8.
[22]
Luca 7, 34.
[23]
Matei 9, 34.
[24]
Cf. Fapte 9, 43.
[25]
Cf. Fapte 16, 14-15.
[i]
Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisorile
către persoane oficiale, către diaconița Olimpiada, către alte persoane,
traducere din limba greacă veche și note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru,
ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008, pp. 209-214.
marți, 11 noiembrie 2025
Abonați-vă la:
Postări (Atom)