Botezul Domnului cântat în imne - Alexandru BRICIU

 

Botezul Domnului cântat în imne

 

Alexandru BRICIU

 

Fiecare popor are tradiţiile sale şi "îmbracă" manifestările religioase într-un specific local. Teologia siriană are darul de a "cânta" tainele, eliberându-le de chingile conceptelor şi ale definiţiilor. Unul dintre exponenţii lirismului sirian este Sfântul Cuvios Efrem Sirul, vieţuitor în secolul al IV-lea în cetăţile Nisibi şi Edessa, la graniţa dintre Imperiul Roman şi Persia. Imnograf şi catehet, a fost supranumit "Harpă a Duhului" sau "Soarele Sirienilor", pentru că ne-a lăsat o serie de "imne", veritabile omilii în versuri cu strofe şi refren, cântate deopotrivă de cler şi credincioşi într-un dialog liturgic sirian. Două secole mai târziu, un alt sirian, elenizat de această dată, Cuviosul Roman Melodul, alcătuia celebrele "kontakia" bizantine, o "traducere" a madrashelor siriene în specificul constantinopolitan.

Diac. Ioan I. Ică jr., cel care a tradus "Imnele Naşterii şi Arătării Domnului" în limba română, aminteşte supranumele de "Harfă a Duhului" acordat Sfântului Cuvios Efrem Sirul, "cel mai fascinant şi fabulos poet creştin din toate timpurile, dar şi unul dintre cei mai profunzi teologi ai tradiţiei creştine".

În ziua de pomenire a Soborului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, redăm fragmente dintr-un imn-dialog ("sogyatha") incluse într-un manuscris al Sfântului Efrem, dar fără o paternitate certă a imnologului sirian asupra lor. Refrenul imnului este "Laudă Ţie, Doamne, Căruia I se închină cu bucurie cerul şi pământul!" Momentul relatat de Sfânta Scriptură este descris în versuri, astfel: "L-am văzut pe Ioan plin de uimire cu cetele cereşti împrejurul lui şi pe slăvitul Mire cum se pleacă fiului celei sterpe (Elisabeta) ca să-L boteze". După o introducere a autorului, începe un dialog între Mântuitor şi Botezător alcătuit din mai bine de 40 de versuri împărţite în replici, fiecare cântând mai frumos dumnezeirea lui Iisus şi smerenia lui Ioan.

Sfântul Ioan Botezătorul recunoaşte în Cel Ce vine la malul Iordanului pe Fiul lui Dumnezeu şi cere îndurare: "Rogu-Te, Doamne, să nu fiu silit la aceasta! Căci e cu neputinţă ceea ce mi-ai spus. Eu am nevoie să mă botez; căci Tu cu isopul Tău faci albe toate. (…) Cum poate aşchia să ţină cu mâinile ei focul, fiind lemn uscat! Ai milă de mine, Focule! Căci lucrul e cu neputinţă pentru mine. (…) Îngerii se tem şi nu cutează să se uite la Tine, ca să nu orbească. Şi cum Te voi boteza pe Tine, Doamne? Sunt prea slab să mă apropii de Tine". Mântuitorul Hristos îi răspunde, întărindu-l în lucrarea la care a fost chemat: "Te temi? Nu te împotrivi voii Mele! Căci Eu te-am rugat. Botezul mă aşteaptă cu nerăbdare. Împlineşte lucrul pentru care ai fost chemat! (…) La Botezul Meu vor vedea că Tatăl Care M-a trimis dă mărturie pentru Mine că sunt Fiul Lui şi a hotărât să Se împace întru Mine cu Adam, care s-a făcut mânia Lui".

Argumentele omeneşti ale Botezătorului pălesc în faţa înţelepciunii divine: "Prea mic e râul la care ai venit, ca să cobori în el şi să Te cuprindă. Cerurile sunt prea mici pentru puterea Ta. Şi cum să te cuprindă botezul? (…) Oştiri cereşti stau aici, şirul de îngeri se închină. Tremur de spaimă să vin să Te botez". Acestora, Mântuitorul le răspunde: "Mai mic decât Iordanul e pântecul Maicii Mele şi totuşi am vrut şi M-am sălăşluit în Fecioară. Şi aşa cum M-am născut din pântec, Mă voi boteza şi în Iordan. (…) Oştirile şi cetele te laudă că Mă botezi. Pentru aceasta te-am ales din pântecele maicii tale. Nu te teme! căci Eu am vrut aceasta".

Credincios, Sfântul Ioan Botezătorul acceptă misiunea încredinţată: "Ascult, Doamne, cuvântul Tău. Vino la botez, căci iubirea Ta Te-a mânat spre el! Ţărâna cade în genunchi minunându-se de cum a ajuns să-şi pună mâinile pe Plăsmuitorul său"[1].

---

[1] Alexandru BRICIU, „Botezul Domnului cântat în imne” în ziarul Lumina, Luni, 7 ianuarie 2013, http://ziarullumina.ro/repere-si-idei/botezul-domnului-cantat-imne.

 

Boboteaza, în Biserică şi în afara ei - Pr. Prof. Dr. Viorel Sava (Adaptare pentru blog)

 

Boboteaza, în Biserică şi în afara ei

 

Boboteaza este una dintre marile sărbători ale Ortodoxiei, o zi care amintește Botezul Domnului nostru Iisus Hristos în apele Iordanului și începutul lucrării Sale publice în lume. Pentru credincioșii ortodocși, această sărbătoare nu reprezintă doar o simplă comemorare a unui eveniment biblic, ci o adevărată reactualizare a prezenței și lucrării lui Dumnezeu în creație și în viața omului.

Încă din primele secole creștine, Boboteaza a ocupat un loc important în viața liturgică a Bisericii. În vechime, sărbătoarea Nașterii Domnului și cea a Botezului Domnului erau celebrate împreună, sub numele de Epifanie sau Arătarea Domnului. Prin această sărbătoare, creștinii contemplau atât venirea lui Hristos în lume, cât și descoperirea Sa ca Fiu al lui Dumnezeu la Iordan, în momentul în care Duhul Sfânt Se coboară peste El în chip de porumbel.

Boboteaza a fost legată încă de la începuturi și de Taina Sfântului Botez. În primele veacuri, mulți catehumeni erau botezați în această zi, după o perioadă de pregătire și post. Din acest motiv, sărbătoarea devenea și o aducere aminte a propriei renașteri spirituale pentru cei care intrau în Biserică. Chiar și astăzi, la marile sărbători legate de Botez, în cadrul Sfintei Liturghii se cântă: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”, amintind că viața creștină începe prin unirea omului cu Hristos.

Unul dintre cele mai impresionante momente ale praznicului este slujba Sfințirii celei Mari a apei. Pentru mulți credincioși, aceasta reprezintă inima sărbătorii. Agheasma mare nu este privită doar ca o apă binecuvântată simbolic, ci ca un semn al lucrării harului lui Dumnezeu asupra întregii creații. Prin coborârea Sa în Iordan, Hristos sfințește firea apelor și, odată cu ea, întreaga lume creată.

Textele liturgice ale Bobotezei vorbesc despre o adevărată înnoire a creației. Dacă la începutul lumii Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor, acum, la Iordan, Duhul Sfânt Se coboară din nou peste creație, arătând că omul și lumea sunt chemate la restaurare și sfințire. Boboteaza devine astfel nu doar o sărbătoare a apei, ci o sărbătoare a reînnoirii omului și a întregii făpturi.

Botezul Domnului descoperă și iubirea lui Dumnezeu față de oameni. Hristos, deși fără de păcat, intră în Iordan alături de oamenii care veneau să-și mărturisească păcatele. Gestul Său arată apropierea Lui de omul căzut și dorința Sa de a ridica lumea din întunericul păcatului. El nu Se desparte de oameni, ci Se solidarizează cu ei, pregătind astfel drumul mântuirii.

În viața credincioșilor, agheasma ocupă un loc aparte. Ea este păstrată cu evlavie, consumată în anumite zile, folosită la binecuvântarea caselor și ca sprijin duhovnicesc în momentele de încercare. Pentru omul credincios, apa sfințită devine semn al prezenței și ajutorului lui Dumnezeu în viața de zi cu zi.

Totuși, în jurul Bobotezei au apărut de-a lungul timpului și diferite tradiții sau credințe populare care se îndepărtează de spiritul autentic al Bisericii. Uneori, anumite practici au fost asociate cu prezicerea viitorului, cu vise sau diferite „semne” considerate aducătoare de noroc. Biserica atrage însă atenția că viața creștină nu se întemeiază pe superstiții, ci pe încrederea în Dumnezeu, pe rugăciune și pe pocăință.

Există și întrebări practice pe care credincioșii le adresează adesea despre Agheasma Mare. Una dintre ele privește posibilitatea înmulțirii ei. Din perspectivă teologică, harul lui Dumnezeu nu poate fi împărțit sau diminuat. Sfințenia nu se „diluează”, iar puterea lucrării lui Dumnezeu nu depinde de cantitatea apei, ci de harul Duhului Sfânt și de credința celui care o primește.

De asemenea, trebuie înțeles că adevărata valoare a Bobotezei nu stă doar în păstrarea unor obiceiuri exterioare, ci în chemarea la schimbarea vieții. Postul, rugăciunea și participarea la slujbele Bisericii urmăresc apropierea omului de Dumnezeu și curățirea sufletului. Atunci când omul transformă aceste lucruri în simple practici mecanice sau le amestecă cu superstiții, pierde esența sărbătorii.

Boboteaza rămâne, astfel, una dintre cele mai profunde sărbători ale Ortodoxiei. Ea vorbește despre sfințirea creației, despre iubirea lui Dumnezeu pentru oameni și despre chemarea fiecăruia la o viață nouă în Hristos. Dincolo de tradiții și obiceiuri, adevăratul sens al praznicului se descoperă în întâlnirea sinceră cu Dumnezeu și în dorința omului de a-și înnoi sufletul prin harul Său[1].

 

---

[1] Pr. Prof. Dr. Viorel Sava, „Boboteaza, în Biserică şi în afara ei” în „În Biserica Slavei Tale”. Studii de teologie şi spiritualitate liturgică, vol. I, col. Episteme, Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 99-104.